Zamolxe şi românii în zilele noastre

Predoslovie.

            Recunosc că e o temă complicată şi teribil de sensibilă, ca o sticluţă cu nitroglicerină care a stat prea mult la soare. Cine ştie, poate că de aceea în demersurile sociologice şi antropologice contemporane vechea credinţă a strămoşilor este oarecum marcată de indiferenţă şi adesea aruncată în derizoriu, provocând frecvent reacţii de spaimă, tăcere în jurul unui subiect tabu sau chiar indiferente şi teatrale întoarceri cu spatele.

            De ce se fereşte toată lumea (cu destule excepţii însă) ca de dracu’ gol să vorbească despre una dintre cele mai curate şi mai reuşite creaţii ale gândirii umane, şi anume sistemul credinţelor şi miturilor zamolxiene ce fiinţau pe tot teritoriul geto-dacic într-o formă deja cristalizată cu cinci secole înainte de Hristos ?

            Oare ne e ruşine de felul în care gândeau şi se exprimau strămoşii ?

            Ori poate unora dintre noi le e frică…

            Ori, stau eu şi mă gândesc, acest sistem sincretic de mituri şi credinţe a cărui însăşi omogenitate este destul de contestată, conţine un anumit grad de periculozitate cu trimitere directă la ordinea socială actuală, deci cu adânci implicaţii în economie, politică şi cultură, asta ca să dau exemplu numai de domeniile cele mai uşor influenţabile şi de o mare sensibilitate la fluctuaţii şi schimbări.

            Adică „singura soluţie, o nouă revoluţie”.

            E straniu, deoarece însuşi sistemul religios geto-dacic a constituit o revoluţie în sine. Pe scurt, i-a făcut pe strămoşii noştri să dobândească acele caracteristici psiho-sociale pe care ni le-au lăsat nouă moştenire şi cu care ne mândrim cel mai mult: dârzenie, cinste, verticalitate, curaj, lipsa de teamă faţă de moarte, firea veselă, deschisă şi primitoare, hărnicie, genialitate, neliniştea creatoare.

            Asta, ca să enumăr doar câteva.

            Aceia dintre noi care au avut şi au în continuare curajul să vorbească despre asta, fie şi în cercurile lor de prieteni sau mai nou pe reţelele de socializare ori în mediul bloggerilor, recunosc cu toţii că actuala situaţie nu e genul care răsare peste noapte ca şi cârdul de ciuperci după ploaie. Dimpotrivă. E un proces îndelungat care, iată, numără de acum aproape un secol şi jumătate.

            Mai rău e că acest proces este ilustrarea unui fapt de o gravitate aparte, specifică. Este semnul unei perpetue crize identitare, o criză alimentată mereu de acel spirit subliniat şi de Emil Cioran, vocaţia eşecului, un spirit indus, străin de neam.

            Cu tot respectul pentru memoria lui Cioran, vocaţia eşecului la români este un fals filosofic ieftin. Istoria abundă de exemple de români de succes, a căror prezenţă în politica, ştiinţele şi artele lumii a însemnat cu mult mai mult decât o simplă menţiune într-un dicţionar enciclopedic.

             Cu toate acestea se cultivă foarte mult ideea de degringoladă morală şi socială şi de haos economic şi politic, datorat tocmai acestei vocaţii. E, cum s-ar zice, o chestiune la modă.

            Atunci, mă gândesc, mi se pare normal ca o acţiune cu toate caracteristicile de vector social, adică purtătoare de direcţie, sens şi consistenţă, să genereze conform unui principiu universal şi oricând aplicabil, o reacţiune cel puţin la fel de consistentă, pe aceeaşi direcţie şi de sens contrar, care să readucă sistemul la o oarecare stare de meta-echilibru, dacă nu cumva vorbim de un echilibru dinamic, care se cere a fi corectat odată cu evoluţia societăţii.

            Reaprinderea unui interes crescând pentru credinţa cea veche este de fapt exact acest gen de reacţiune, care să elimine haosul actual din sistemul românesc de valori, să rezolve această criză identitară şi să ne arate o cale.

            O cale care nu e nouă, dar în decursul procesual al devenirii noastre istorice, spre marele nostru rău, am abandonat-o.

            Tradiţia şi reminiscenţele religioase: românul, homo sacramentalis.

            De ce „omul tainelor” ?

            Aşa cum au subliniat mulţi cercetători, filonul tradiţional al românilor înregistrează zeci de mii de practici mistice, unele păstrate neatinse mii de ani, altele supuse unei permanente emergenţe evolutive, dar care se bucură toate de acea proprietate inalienabilă a cripticului iniţiatic. Oralitatea, centrată în jurul ideii de familie şi de clan, este cea care s-a făcut principala purtătoare a acestei încărcări sacramentale.

            Românul, urmaşul legitim al geto-dacului, a luptat cu îndârjire pentru ca aceste tradiţii să nu dispară. A făcut tot ce i-a stat în putinţă ca să transmită posteriorităţii toate aceste tradiţii, nealterate. Nu a reuşit întotdeauna. Motivul e simplu: însuşi caracterul speciei umane, concret evolutiv, dinamic, epistemic şi supus în permanenţă tendinţelor de agregare. Aşa s-au suprapus peste vechile taine altele noi, au coabitat şi s-au mixat, uneori amestecul determinând o anumită estompare.

            Tradiţia, devenită religioasă în fond dar cu semnificaţii criptice care pe alocuri s-au pierdut şi laică în manifestare s-a cristalizat în ceea ce astăzi, cu un termen pretenţios, am putea numi „folclor”.

            Deci românul, „homo sacramentalis”, se exprimă în sensul perpetuării acestor taine iniţiatice prin folclor. De aici au pornit primele cercetări, de aici au pornit primele tendinţe de reevaluare ale credinţei celei vechi, de aici vrea să renască, precum pasărea Phoenix, amintirea unei glorii nepieritoare, dar temporar uitată, de natură să confere românilor recăpătarea demnităţii naţionale şi în consecinţă acea ordine a valorilor şi ieşire din rătăcirea identitară.

            Asta e o muncă istovitoare, de Sisif, ce depăşeşte durata unei vieţi şi nu o poate face un singur om.

            Primii care au făcut paşi serioşi în această direcţie sunt Petre Ispirescu, Simion Florea Marian şi Tudor Pamfile. Ce minunată pleiadă de nume şi încă atât de relevantă, un muntean, un ardelean şi un moldovean. Nici că se putea mai bine !

            Dar cel care trece primul bariera dincolo de folclor şi caută semnificaţii mai profunde este Nicolae Densuşianu. Monumentala sa Dacie Preistorică aruncă o lumină nouă asupra vieţii şi credinţei strămoşilor. Lui îi datorăm reînnoita emergenţă a numelui lui Zamolxe în conştiinţa naţională şi tot lui îi datorăm prima legătură logică dintre daci, Zamolxe şi Hyperborea.

            La un alt nivel şi cu alte mijloace, munca sa este continuată de Traian Herseni, apoi de Romulus Vulcănescu, Victor Kernbach şi alţii, pentru ca apogeul exegetic să îl reprezinte opera lui Mircea Eliade.

            Odată cu Istoria miturilor şi credinţelor religioase şi De la Zamolxis la Gingis-Han, românii descopereau din ce în ce mai uluiţi ce fantastic de magnifică şi de glorioasă era credinţa cea veche, cât de mult persistase ea în conştiinţa neamului şi cum determinase evoluţia noastră ca naţiune.

            În cele din urmă, cu vădită satisfacţie, românii au început să descopere şi vechile izvoare: Herodot, Strabon, Platon, Dio Cassius, Flavius Josephus, Iordanes, Cassiodor, Tertulian, şi încă alţii, cu menţiuni mai succinte sau mai sărace în informaţii.

            De aceea, era inerent, era legic şi inevitabil, era firesc ca o astfel de evoluţie să-şi găsească făgaşul în marele concert al ideologiei naţionaliste româneşti.

            Scindarea: dacişti şi romanişti.

            Cât de tabu poate fi un subiect pe care, într-un anturaj oarecare, toţi vor să-l discute dar nimeni nu vrea să înceapă discuţia ?

            Răspuns : atât de tabu pe cât vrem noi să fie, adică pe cât curaj avem ca măcar unul dintre noi să rostească primul cuvânt.

            Primul dacist care a avut curajul unei atitudini publice a fost Iosif Constantin Drăgan. Emigrant de succes, cu foarte mulţi bani, şi-a permis ceea ce puţini români şi-ar fi putut permite : finanţarea unui centru de studii istorice (FED). Cu buletinul Noi, tracii şi cu poziţia sa vehement naţionalistă, Drăgan este considerat un pionier al protocronismului românesc, un continuator al lui Densuşianu şi Lovinescu.

            De ce dacist ? Ce poate însemna asta ?

            Hai s-o luăm în ordine. Curentul istoric romanist, cel oficial, este cel care ne spune ceea ce învăţăm la istorie, la şcoală. N-am să stau să despic firul de păr în patru. E doar îndeajuns să subliniez carenţa fundamentală a romanismului, imposibilitatea faptică a dominantei sângelui latin: ar fi însemnat ca un sfert din Imperiu să se mute la noi, fapt profund nereal. Pe de altă parte există dovada inalienabilă a latinităţii noastre:  38 % gene latine (cf. studiului genomului uman întreprins de National Geographic, mai mult decât la orice alt popor latin, cu excepţia celui italian), respectiv 42 % etimoane latine în limbă (mai mult decât în oricare altă limbă latină). Uimitoare această apropiere de valori !

            Nimeni în lumea asta nu ne poate contesta latinitatea. Doar dacă e un tâmpit iremediabil !

            Daciştii, dimpotrivă. Ei zic că latinii au plecat (dar culmea ! ne-au lăsat limba, de care geto-dacii s-au îndrăgostit atât de mult încât au uitat cu totul limba lor maternă ?), geto-dacii au rămas aici, ca stâncile, rezistând valurilor de năvăliri, noi fiind urmaşii lor direcţi. Hm.

            Conform aceluiaşi studiu în patrimoniul nostru genetic genomul dacic are vreo 22% pondere. Dacă luăm în considerare şi alte structuri prezente în nucleotide, am putea ridica cifra la 34-36%, cu tot cu influenţele tracice târzii.

            În 1968 nu se avea cunoştinţă decât de două documente scrise, epigrafii, rămase de la limba cea veche. Astăzi numărul lor a crescut la peste 1500. Suficient ca să eliminăm din DEX  o mulţime de menţiuni de tip „cuvânt de origine necunoscută”, înlocuindu-le cu „cuvânt de origine traco-dacică”. Lucru care ridică ponderea etimoanelor dacice în componenţa lexiconului la c.ca 32-33%.

            Şi aceste cifre sunt uimitor de apropiate, nu ?

            Concluzia: calea ponderată şi raţională este cea de mijloc. Dragi fraţi români, fie dacişti, fie romanişti, nu vă mai certaţi ca chiorii: nu aveţi dreptate nici unii, nici alţii. Sau mai bine zis aveţi dreptate şi unii, şi alţii.

            Însă această dispută, la urma-urmei searbădă şi fără finalitate, a produs un fenomen social fără precedent: renaşterea unei religii.

            Neozalmoxianismul.

            Renaştere sau reconstituire ?

            Încă nu sunt foarte lămurit. Încerc o abordare pornind de la o definiţie sui-generis, aşa cum rezultă ea din mărturiile practicanţilor ei, atâţia câţi s-au declarat.

            Neozalmoxianiştii sau neozamolxianiştii (după părerea mea ambele forme sunt corecte etimologic) clamează nu reconstituirea religiei lui Zamolxe pe baza vechilor documente şi mărturii istorice, ci încercarea de a redescoperi şi  reactualiza tocmai acel filon tradiţional de care făceam vorbire… Invocarea spiritelor strămoşilor, practicarea elementelor de cult caracteristice Dumnezeului unic al dacilor, legătura cu natura şi spiritele ei, etc.

            O primă observaţie : neozalmoxianismul,  la fel ca şi vechea credinţă, pare a fi la primă vedere un sumum sincretic de mituri şi credinţe în parte animiste. Dar ceea ce uimeşte mai mult este că aşa-zisul cult nou are aceleaşi caracteristici care au împiedicat zalmoxianismul să devină o religie de sine-stătătoare. Nu are forme liturgice fixe. Nu are (deocamdată) un cler organizat (deşi se spune că preoţii lui Zamolxe erau organizaţi pe ordine şi trepte de iniţiere). Nu are un proces ritualic al devoţiunii euharistice. Nu are o reţea sistematică de lăcaşe de cult. Şi de fapt nu are mai nimic.

            O a doua observaţie: emergenţa noilor practici zamolxiene se produce parţial printr-o decopertare a tradiţiei creştin ortodoxe, care după umila mea părere este o greşeală. Noi, românii moderni, am ajuns la o conştiinţă naţională şi la binecuvântarea unei patrii cu aceeaşi limbă peste tot şi (sau mai ales) datorită devotamentului oamenilor Bisericii Ortodoxe Române: patriarhi, mitropoliţi, episcopi, preoţi, ierodiaconi, diaconi, monahi şi monahii, aşa cum se spune la liturghie. Ei nu sunt străini. Sunt ai noştri, dintre noi, cu noi. Au luptat şi au sângerat cu noi, în revolte, în războaie, în ocupaţiile opresive, nu arareori dobândind cununa muceniciei…

            …ceea ce are darul de a pune pe românul de rând într-o mare dilemă  De ce?

            Pentru că din dorinţa de a face bine, acest cult şi-a însuşit un comportament exclusivist. Pur şi simplu, e anormal ! Nu poţi cere românului să îşi descopere acel cufăr cu minuni lăsat moştenire de străbuni, îngropat adânc în cugetul său şi în inima sa, impunându-i să renunţe peste noapte la o credinţă veche de 18 secole cel puţin şi care i-a salvat fiinţa naţională de multe ori în istorie ! Iată de ce românul de rând, în loc să se aplece asupra acestui fenomen printr-o dezbatere pertinentă şi la obiect, preferă să privească aceste strădanii cu indiferenţă sau în cel mai bun caz cu amuzament (… şi să nu uităm că românul este tolerant; în orice altă ţară o astfel de mişcare ar fi fost scoasă în stradă şi bătută cu pietre !).

            Nuanţe şi culori.

            Neozalmoxianismul nefiind sistemic şi nici revendicativ, există numeroase manifestări care îşi proclamă filiaţia zamolxiană. De aceea prefer să îl tratez mai degrabă ca pe un fenomen cultural decât ca pe o religie în sine. Şi cred că acesta ar fi cea mai pertinentă abordare.

            Cu toate acestea trebuie să fac o trecere în revistă a celor mai importante curente, de la cele mai moderate până la cele mai radicale pentru a şti cum ne poziţionăm.

            La capătul cel mai moderat regăsim curentul filosofic neoromânesc, o iterare şi o expandare a principiilor filosofice şi sociale exprimate de Lucian Blaga, Vasile Conta, Dimitrie Gusti şi alţii.

            Urmează protocronismul românesc contemporan, menţinut viu ani în şir de Iosif Constantin Drăgan, Neagu Djuvara, Romulus Vulcănescu şi mulţi alţii.

            Mai la „centru” se află dacoromănismul, o mişcare foarte diversificată, cu multe ramuri, studii interdisciplinare, proiecte de cercetare, dar şi manifestări cultice moderate, o mişcare cu numeroşi aderenţi şi o mare popularitate şi cu multiple ecouri în diaspora, unde regăsim pe George Stroe, Octavian Sărbătoare, Dan Bârhoată, preot Dr. Nicolae Feier şi mulţi alţii. O remarcă surprinzătoare: mulţi membri revendicaţi sau nu de mişcare sunt militari în rezervă, preoţi creştin ortodocşi sau greco-catolici. Este de departe mişcarea cea mai respectată şi mai serioasă, la care mă revendic eu însumi, nu numai pentru că aşa simt în sufletul meu de român, ci şi pentru că eu consider că e singura care are şansa de a fi o voce răsunătoare în peisajul cultural românesc contemporan.

            Merită menţionat ca un adevărat fenomen social un oarecare dacism popular, de factură comunicativă, fără teoretizări, fără pretenţii, fără impact social, dar care a deschis drumul cunoaşterii largi de către românimea de pretutindeni a problematicii în discuţie: cărţile lui Pavel Coruţ. Provenit din zona serviciilor de informaţii, patriot indubitabil şi pătimaş, român până în străfundul sufletului, Coruţ are meritul de a fi abordat cu mult curaj teme foarte spinoase când nimeni nu avea curajul să discute public despre ele…

            În zona radicalismului dacoromân se află mişcarea Noi nu suntem urmaşii Romei a lui Napoleon Săvescu, care dincolo de meritele sale incontestabile în planul cercetării istorice se dedă adesea la excese dăunătoare imaginii publice a cultului, cum ar fi propaganda legată de declararea naţionalităţii geto-dace la recensământ, un exces care a produs în minţile românilor confuzie şi tulburare, deşi sunt absolut convins că nu acesta a fost scopul urmărit. Ca să zic aşa, e o parabolă asupra responsabilităţii declaraţiilor făcute de un personaj important al lumii româneşti cultural-ştiinţifice, făcute în calitate de persoană publică.

            Urmează o puzderie de curente iniţiatice care se revendică la rândul lor de la zestrea strămoşească. Întâmplător sau nu, multe dintre ele produc apropieri mai mult sau mai puţin evidente de practicile orientale, cu precădere cele din India şi Tibet, punând accent pe iluminare, ascensiune, trecerea către un nivel superior al conştiinţei.

            În sfârşit, la capătul din dreapta extremă a spectrului se află mişcările sataniste de revendicare zamolxiană, care pornesc de la teza identificării lui Zamolxe cu Lucifer, categorie de manifestări speculative, care de fapt nu au nimic de a face cu serenitatea şi înţelepciunea moşilor, cu tradiţiile adevărate şi sănătoase ale poporului nostru. Dar, chiar dacă este un aspect marginal al problematicii în cauză, nu trebuie tratat cu indiferenţă. Proliferarea unu asemenea gen de cultism înseamnă începutul sfârşitului. Şi nu vrem asta, nu-i aşa ?

            De ce tace Biserica ?

            Biserica Ortodoxă Română, în calitatea sa de organizaţie religioasă creştină, autocefală (adică având propriul specific ritualic, propriul patriarh, propriul sistem de organizare şi integrare în viaţa publică), este, în mod absolut meritat, însăşi oglinda conştiinţei neamului românesc.

            Poporul român acordă în toate sondajele locul 1 în topul încrederii în instituţii Bisericii Ortodoxe Române. Mai e nevoie să spun de ce ? Nu cred. Faptele vorbesc de la sine. Cine cunoaşte măcar o brumă de istorie şi nu a trecut prin şcoală ca gâsca prin apă mă va înţelege.

            Eu însumi, ca încă alte milioane de români, creştin ortodox practicant, recunosc primatul Bisericii noastre naţionale în edificarea conştiinţei de neam. Şi când spun asta, îmi alunecă gândul de unele manifestări ale fariseilor moderni care se găsesc în postura de acuzatori, aruncând în spatele Bisericii învinuiri nemeritate.

            Lor mă adresez când spun : veniţi şi căutaţi-i pe preoţii parohiilor săteşti, acolo unde conştiinţa naţională este (încă !) formidabil de vie: îi veţi auzi vorbind, cu voce tunătoare şi cu lacrimi în ochi despre mândria şi devotamentul strămoşilor, despre gloria lor şi exemplul pe care noi trebuie să-l urmăm !

            Dar…

            De ce tace Biserica ?

            Biserica tace în primul rând pentru că nu are ce spune. Neozalmoxianismul nu face misionariat şi nici prozelitism, nu neagă rolul creştinismului în devenirea noastră ca popor şi naţiune, nu se comportă agresiv şi nici nu are tendinţa altor culte de resegmentare a distribuţiei credinţelor religioase în România.

            Pe de altă parte, poziţia oficială a Bisericii Ortodoxe Române (identică din punct de vedere strict teologic cu a Bisericii Greco-Catolice şi a Bisericii Române Unite) nu poate fi decât una: erezie. Şi de fapt, dacă e să o luăm aşa, orice manifestare populară, de la Paştele Blajinilor şi până la Nedeie şi Paparude sau Căluşari, poate constitui, la rigoare, un motiv de anatemă. Dar dacă ar face aşa, s-ar umple peste noapte de ridicol şi încrederea în Biserica Naţională în rândurile populaţiei ar scădea drastic !

            Aşa e: românul e foarte tradiţionalist şi îndârjit când e vorba de schimbări care i-ar pune în primejdie fiinţa neamului. Cea mai mică încercare de a stârpi aceste obiceiuri în numele unei religii curate şi fără imixtiuni ar declanşa un „război rece” social crunt şi cu urmări incalculabile. Biserica noastră ştie foarte bine lucrul acesta.

            Aşadar Biserica tace şi din cauza faptului că o astfel de poziţie, de altminteri întru totul justificată, ar fi profund contraproductivă, punând în grav pericol misionariatul creştin şi obligând BOR să renunţe la titulatura de biserică naţională .

            Mai mult, dacă BOR încearcă să îndepărteze românii de neozalmoxianism, tinde să-i arunce în braţele sectarismului neo-protestant, ale cărui strădanii prozelitiste sunt bine-cunoscute.

            Dar Biserica tace dintr-un motiv mult mai serios, mai profund, mai adânc în semnificaţii decât am fi putut-o crede vreodată.

            Biserica Ortodoxă Română este moştenitoarea legitimă a zalmoxianismului, ortodoxia românească însăşi fiind un produs sincretic de mituri şi credinţe, centrate în jurul practicilor de cult creştine şi prin aceasta având un specific aparte, care o deosebeşte radical de toate celelalte Biserici creştine, de orice nuanţă ar fi ele.

            Biserica Ortodoxă Română este custodele tainelor neamului, păstrătoarea secretă a esenţei zalmoxianismului, de la care se revendică tacit, care a fost mereu „ultima tranşee” de rezistenţă a românismului şi care şi-a câştigat în instanţa istoriei noastre multimilenare acest drept.

            Biserica Ortodoxă Română tace pentru că poziţia ei este foarte delicată: între ciocanul conştiinţei de neam şi nicovala rigorilor sinoadelor ecumenice, care au trebuit să determine o alegere între universalism şi sectarism, BOR tace şi aşteaptă. Pentru Biserică, orice pas greşit acum înseamnă un dezastru naţional mâine.

            Dar o astfel de tăcere nu poate dura la infinit. Adoptarea creştinismului la noi s-a făcut (şi nici nu se putea altfel) cu acordul şi sprijinul clerului zamolxian, iar în suficient de multe cazuri chiar cu reconvertirea acestuia. E adevărul curat: primii preoţi creştini au fost preoţii lui Zamolxe. Va sosi curând timpul ca BOR să recunoască oficial acest lucru. Şi abia atunci o atitudine demnă şi curajoasă, de slujire a adevărului, va conferi Bisericii noaste o aură magică de putere şi virtute deasupra oricăror aşteptări.

            Ca o concluzie la acest capitol, ar trebui să spunem că împotriva oricăror aşteptări BOR ar trebui să sprijine resurecţia neozalmoxianistă pentru a demonstra sieşi şi poporului român că îşi merită ridicarea la statutul de Biserică a conştiinţei naţionale păstrând în acest context nealterat mesajul creştin pur şi adevărat, adoraţia christică, aici, la noi, în singurul loc de pe pământ unde a fost primită cu bucurie în suflete, şi lumină în inimi.

            Otpustul: ce va fi mâine ?

            Viitorul e nesigur fiind în continuă mişcare şi transformare, nimic nu e scris în stele, prezentul fiind cel care îl determină.

            Un scenariu ar fi acesta: neozalmoxianismul capătă consistenţa unei religii de sine stătătoare, totul se dovedeşte a fi adevărat, întreaga civilizaţie europeană îşi are sorgintea aici, religia lui Zamolxe devine religie de stat, adevărul este imposibil de suportat de către mai-marii lumii, ne confruntăm cu un război mondial anti-românesc şi dispărem din istorie.

            Sau…

            Neozalmoxianismul este integrat în sistemul de valori românesc, sprijinit de BOR, de clasa politică renovată şi de noua intelectualitate, românii trec printr-o revoluţie spirituală care îi aşează (recunoscut) în rândul celor mai glorioase civilizaţii ale Terrei. Românii ascend la o nouă treaptă de spiritualitate şi contribuţia lor la evoluţia umanităţii este unanim recunoscută.

            Ce va fi mâine ?

            Este în puterea noastră, este voinţa noastră.

            NOI ALEGEM.