O poveste uitata

Era o nazbatie de fata, un ghemotoc cu parul blond-roscat, un pui de urs sau o veverita, asa cum obisnuiau sa o strige cei din jur.
Avea obiceiul sa dipara, spre disperarea parintilor.  Isi lua sania si fugea fara sa o vada nimeni. Nu conta. Bunicul o astepta cu bratele deschise si cu multe povesti. Nu erau cu Ilene Cozanzene si Feti Frumosi, erau povesti ciudate din care fatuca lui trebuia sa invete, dupa cum spunea el, caci ea avea o menire.
Invelita in blana de urs a bunicului, fetita asculta vrajita de glasul lui.

Povestea incepu cu un tanar chipes si istet ce stia sa imblanzeasca balaurii, sa vindece cu ierburi , fierturi si cateva cuvinte magice spuse intr-o limba numai de el stiuta
Unii il iubeau , altii il urau de moarte dar toti aveau frica de el. Aparea si disparea de prin sate, ca o naluca.Unii spuneau ca el calareste un balaur urat si strabate cerul incercand sa pazeasca omenirea.
Si cum umbla el printe nori, vazu pe pamant o fata cu pielea ca de fildes si parul lung si negru ce stralucea in razele soarelui, un trup cum nu mai vazuse vreodata...
O privi lung cumea se racorea in apa cristalina a lacului apoi zbura spre alt sat. Insa imaginea fecioarei ramase vie in mintea lui.
Dragostea ii cuprinse sufletul, ura puse stapanire pe mintea lui.
Se ura pe sine ca nu putea sa fie si el un om ca toti ceilalti. Ura se revarsa pe pamant cu seceta si piatra, cu ger cumplit si ninsori cat casa.
Secat fiind de dor, s-a hotarat s-o fure, si-a stat o vara-ntreaga la panda asteptand fecioara cea frumoasa ca soarele , blanda si zglobie ca o caprioara.
Cand o vazu lua chip de balaur, o prinse cu ghearele si o duse in pestera lui din munti.

Cuprinsi de vraja, ei s-au iubit ascunsi de ochii lumii.
La apusul soarelui aparu in fata pesterii un batran in straie albe cu gluga in cap.
Intra si ii blestema :
Dreapta cale
Ai lasat,
Iubire ai cautat.
Si vei fi patruns de jale,
Si nu vei avea scapare.
Pestera-ti va fi mormant,
Ursul acoperamant,
Sufletul hain,
Pe pamant strain.
Iara tu , nesabuito,
Ce iubirea ai daruit-o,
Intre doua lumi vei fi
Si-ti vei duce semenii
Si cu ei vei suferi,
Pana cand il vei gasi
Si il vei calauzi
Pe drumul pe care tu il stii.

... Apoi disparu in noapte.

Anii au trecu si el a murit asezand o blana. Muntele i-a fost mormant si blana acoperamant...
Ea a coborat in sat si a sfarsit alaturi de copii si nepotii ei dar nu inainte de a-i invata taina vindecarii cu ierburi si descantecele binefacatoare trupului si sufletului.

Tatal aparu in usa. Fetita adormise, molesita de caldura blanei de urs ce-i acoperea trupul.
-Las-o sa doarma, baiete ! Multe va vedea si va indura pana ce linistea ne va cuprinde neamul.

Si cuvantul a inghetat pe buze, sfarsind povestea.