Spre un nou sistem social (I)

Lumea e în criză. Aiurea. Lumea a fost de când se ştie într-o permanentă criză. Rare au fost perioadele de pace, prosperitate şi propăşire culturală. Şi dacă stau şi mă gândesc bine, de la perioada elenistică încoace, toate valorile perene pe care omenirea le-a creat, au luat fiinţă sub presiunea unei situaţii aparent fără ieşire, O mulţime de oameni luminaţi la minte, filosofi, savanţi, oameni de litere, de s-ar strânge la un loc, de s-ar bate în capete şi şi-ar amesteca bărbile, tot n-ar reuşi să rezolve încâlcita problemă a medierii sociale. Cum reuşim să acordăm nevoile noastre personale la nevoile societăţii ? Cum am putea să facem în aşa fel încât lumea să se dezvolte liber, nerestricţionat, creând un cadru în care fiecare individ să-şi găsească locul, împăcat cu sine şi cu cei din jur, liber să creeze fără constrângeri ? Hm… constrângeri. Hai să le spunem mai degrabă limitări. Apărând cumva în exercitarea dialectică a esenţei echilibrului dintre suma libertăţilor garantate şi nevoia de ordine socială, limitările au în totalitatea lor caracterul asumat personal de fiecare individ al acceptării unei situaţii de parteneriat, deci a unei situaţii în esenţă contractuale. Renunţăm la o parte din libertăţi sau la exercitarea lor în folosul unei oarecari discipline comunitare care, zice-se, e de natură să ne garanteze alte nivele de satisfacţie, cel mai adesea legate de noţiunile de putere respectiv avuţie. Cu alte cuvinte, ne găsim locul în lume în măsura în care agreăm sau semnăm un contract pe baza căruia certificăm un schimb de valori în avantajul tuturor. Acceptând limitările ne supunem acestora, voluntar sau circumstanţial, fără să negăm necesitatea existenţei acestora, considerându-le ca un dat, ca o caracteristică de bază a umanităţii. Nu cumva tocmai aici e greşeala ? Nu trebuie să uităm că e absolut necesar să privim problema cu simplitate. Ar fi o mare greşeală să ne avântăm în dispute filosofico-antropologice sterile, marginale şi lipsite de finalitate. În consecinţă trebuie să ne referim la baza întregului eşafodaj de idei şi teorii care au populat conştiinţa lumii în ultimii 2000 de ani. Această bază este valoarea. „Acolo unde există drepturi există şi datorii” decreta ex-cathedra, acum mai bine de două secole, Benjamin Constant. Avea perfectă dreptate, considerând faptul că valorile statului ca supremă formă de agregare socială sunt şi trebuie să fie cuantificabile, astfel încât să fie respectat principiul echitabilităţii în ceea ce priveşte schimbul de valori. Economia ne învaţă că valoarea este înainte de orice altceva, un gând. O apreciere, o poziţionare în urma unei judecăţi, în ultimă instanţă o afirmare (sau confirmare) a obţinerii unei satisfacţii, rezultată din satisfacerea unei nevoi. Valoarea este deci caracterizarea cuantificabilă (sau nu) pe care fiecare dintre noi o asociază unui obiect, unui fenomen, unei stări, unei situaţii, unei caracteristici, unei fiinţe vii (şi până nu demult chiar şi unei fiinţe umane). Toate aceste subiecte ale asocierii cu gândul de valoare, care astfel devine un concept, noi le-am denumit, de-a lungul istoriei, bunuri. Un bun fără valoare este un subiect nenatural. O valoare fără bun este un subiect ilogic. Cine se alege cu bunuri fără valoare a luat ţeapă. Cine a acumulat valoare fără bunuri a dat un tun. Dar categoria economică de bunuri este astăzi una foarte largă, mergând de la bunuri de uz cotidian, precum săpunul, pâinea şi hârtia igienică, până la bunuri a căror percepţie valorică este difuză, greu inteligibilă, sau chiar discutabilă în însăşi calitatea sa, de la asigurări CASCO şi servicii de reprezentare până la opere de artă şi alte subiecte ale creaţiei estetice. Necesitatea unei cuantificări adecvate este, deci, o necesitate economică primordială, un liant al activităţii economice şi o condiţie sine-qua-non a existenţei unei ierarhii. Aceasta a dus la apariţia principiului unităţii de valoare, unitate care să poată fi aplicată la orice este apreciabil ca bun social purtător de valoare. Mai mult, a fost nevoie ca fiecare om să recunoască postularea existenţei unităţii de valoare ca astfel să aibă instrumentul de apreciere şi ierarhizare. Adică banul. Acel bun care nu are o valoare în sine, împrumutând valoarea contractului social a cărui existenţă o garantează şi o perpetuează. Deci, să recapitulăm. Toată omenirea are nevoi. Pentru ca să şi le satisfacă, produce şi se foloseşte de bunuri. Bunurile sunt purtătoare de valoare pe care toată lumea o recunoaşte când scoate banii din buzunar. Aşa merg lucrurile. Şi, nota bene, principiul se aplică just în orice sistem şi orânduire socială, în orice timp şi în orice tip de stat. Cum se aplică ? Nu discut. Acesta e apanajul economiei politice, al comparaţiilor modurilor de producţie şi distribuire a produsului social. Dar sunt dispus să discut altceva, infinit mai important, după umila mea părere. Redefinirea valorii. * Unii s-ar putea revolta, zicând că vreau să înlocuiesc singurul concept care e liantul de necontestat al acestei lumi, dar asigur pe toţi că nu este aşa. O redefinire nu este o înlocuire. Ci mai degrabă o schimbare a perspectivei, pe principiul „hai să privim problema dintr-un alt unghi” , o abordare diferită. Cum ar putea fi pusă în scenă o astfel de abordare? Mă gândeam cu interes la definirea termenului de calitate, aşa cum apare el în Encyclopedia Britannica: „o proprietate care se aplică obiectelor considerate separat, în contrast cu relația care se aplică obiectelor luate în perechi, cîte trei, etc.” şi găsesc că e o explicaţie cam săracă şi prea rezumativă. Mai potrivită mi se pare definirea lui A. M. Enătescu (2000): "Calitatea este abilitatea unui ansamblu de caracteristici intrinseci ale unui produs, sistem sau proces de a îndeplini cerințe ale clientului sau ale altor părți interesate." Aş înlocui sintagma de natură economică “ale clientului sau ale altor părți interesate” cu aceea de mai largă cuprindere socială “ale oricui se încadrează în exprimarea unei nevoi specifice”, ceea ce ar putea defini conceptul de calitate prin îndeplinirea parţial subiectivă a gradului de excelenţă. Ajunşi aici, ar trebui să ne aplecăm asupra subiectivităţii interpretării nevoilor, ca o măsură a sincerităţii faţă de noi înşine, dar nu putem face asta fără a recunoaşte o ierarhie a acestor nevoi, ierarhie care la rândul ei nu depinde de sisteme sociale sau economice, ci doar de caracteristicile umane. Care va să zică, e chestie de psihologie… Abraham Maslow (1908-1970) a fost acela a cărui minte a luminat-o Dumnezeu: el a ierarhizat obiectiv nevoile umane, atât de precis, atât de corect, încât modelul se foloseşte şi azi cu mici modificări. Principala lui contribuție în psihologie a fost în problema ierarhizării nevoilor umane. Având o abordare umanistă, Maslow a observat că ființele umane nu sunt împinse sau atrase numai de forțe mecanice, ci şi, sau mai degrabă de stimuli, obiceiuri sau impulsuri instinctive de natură necunoscută. Astfel, el susține că ființele umane sunt motivate de anumite nevoi nesatisfăcute, şi că nevoile situate pe treptele inferioare ale piramidei trebuie satisfăcute înainte de a se putea ajunge la cele superioare. Care piramidă ? Piramida nevoilor a lui Maslow.