Introducere in bioenergie

http://www.tratamente-bioenergie.ro/introducere-in-bioenergie/

Mihail-Cristian Carare Specialist Bioenergoterapeut Expert Parapsiholog Atestat International tel. 0742 67 07 93 Iasi , Romania www.tratamente-bioenergie.ro

Spre un nou sistem social (II)

În 1970 Maslow a publicat o revizuire a piramidei din 1954, situând în vârful acesteia nevoile cognitive (de a cunoaşte, de a înțelege și de a explora) și pe cele estetice (pentru frumusețe, ordine, simetrie). Cu toate acestea, nu toate versiunile piramidei sale includ ultimele 2 nivele. Maslow a teoretizat că nevoile cognitive nesatisfăcute se transformă în nevoi neurotice (non-productive, care perpetuează un stil de viață nesănătos). De exemplu, copiii ale căror nevoi de siguranță nu sunt satisfăcute adecvat pot deveni adulți care pun deoparte bani sau diferite posesiuni. Maslow credea că singurul motiv pentru care oamenii nu se mişcă în direcția auto-actualizării este mulţimea obstacolelor puse în calea lor de societate, mai ales printr-o educație deficitară, ce nu poate schimba o persoană cu o slabă pregătire pentru viață într-o persoană cu o abordare pozitivă. Maslow era de părere că educatorii ar trebui sa fie răspunzători de potențialul pe care îl are un individ pentru a ajunge la auto-actualizare în felul său. Era bine dar nu era totul. Orice model are hibe, întrucât nefiind creaţia Divinităţii nu are cum să fie perfect. Critica modelului Maslow începe deci chiar din anul promovării sale, acuzat fiind că îşi întemeiată teoria pe aer, sau pe un balon de săpun, neavând în spate o lege comportamentală îndelung studiată şi recunoscută, întemeindu-se doar pe studii de caz. Primul şi cel mai acerb critic este Alfred Kinsey, care introduce gradul de satisfacţie ca apreciere subiectivă asupra caracterului nevoii, în “Human Errors” (“The Kinsey Reports”), încadrându-l în categoria de erori voluntare. Kinsey însuşi postulează atitudinea de comportament uman ca fiind dominant sexual, deci piramida are aspecte diferite pentru bărbaţi şi femei… O a doua critică apare odată cu reiterarea modelului în anii ‘70, când Maslow publică “The Farther Reaches of Human Nature” (1971), eseu care postulează determinarea auto-actualizării ca intrare în starea de transcendenţă, de conştiinţă superioară necesară înţelegerii întregului potenţial al speciei umane. Critica este purtată de conservatoarea Judith Reisman (care dăduse în judecată şi pe Alfred Kinsey) pe motiv că opera ştiinţifică pune la îndoială valorile umane care stau la baza edificării societăţii americane… De ce? Simplu. Societatea americană înseamnă Declaraţia de Independenţă, Constituţia din 1781, Primul şi Al Treilea Amendament, precum şi Adams Act, adică recunoaşterea legală a drepturilor, libertăţilor şi egalităţii în şanse sociale, fundamentul legisativ de abolire a sclaviei şi propăşire socială. Ori, matricea Kinsey şi piramida Maslow puteau constitui la rigoare motivaţia ştiinţifică de re-ierarhizare a societăţii, reintroducerea unei sclavii estompate, determinate de capacitatea unui om de a-şi pune singur de gât lanţurile unei societăţi de consum şi de a le accepta ca pe un dat natural. Mulţi adepţi ai teoriilor ocultei mondiale au văzut în piramida lui Maslow instrumentul de reîmpărţire a omenirii în stăpâni (cei care parcurg piramida până în vârf) şi supuşi (cei care parcurg primele 3-4 nivele), cu atât mai mult cu cât ideea accepţiunii de ocultă mondială aşa cum este promovată de dreapta radicală din numeroase ţări se leagă în genere de Rotschild, Rockefeller, Morgan, în general de evreii cu foarte, foarte mulţi bani, (Maslow însuşi fiind evreu, dar şi Judith Reisman) respectiv de urmaşii mai mult sau mai puţin declaraţi ai dinastiilor europene ori de grupări oculte care îşi desfăşoară activitatea într-un secret total, iezuiţi, rozacrucieni, templieri, illuminati, ordinul de Malta, masonii, şi lista e lungă, fiecare bătându-se pe viaţă şi pe moarte cu toţi ceilalţi (ca într-o cafteală într-un bar din Dublin) pentru un amărât de loc pe o treaptă cât mai sus din piramida buclucaşă. Oameni buni, ce facem cu piramida buclucaşă pusă în braţele omenirii de americani? Pur şi simplu, o răsturnăm !

Spre un nou sistem social (I)

Lumea e în criză. Aiurea. Lumea a fost de când se ştie într-o permanentă criză. Rare au fost perioadele de pace, prosperitate şi propăşire culturală. Şi dacă stau şi mă gândesc bine, de la perioada elenistică încoace, toate valorile perene pe care omenirea le-a creat, au luat fiinţă sub presiunea unei situaţii aparent fără ieşire, O mulţime de oameni luminaţi la minte, filosofi, savanţi, oameni de litere, de s-ar strânge la un loc, de s-ar bate în capete şi şi-ar amesteca bărbile, tot n-ar reuşi să rezolve încâlcita problemă a medierii sociale. Cum reuşim să acordăm nevoile noastre personale la nevoile societăţii ? Cum am putea să facem în aşa fel încât lumea să se dezvolte liber, nerestricţionat, creând un cadru în care fiecare individ să-şi găsească locul, împăcat cu sine şi cu cei din jur, liber să creeze fără constrângeri ? Hm… constrângeri. Hai să le spunem mai degrabă limitări. Apărând cumva în exercitarea dialectică a esenţei echilibrului dintre suma libertăţilor garantate şi nevoia de ordine socială, limitările au în totalitatea lor caracterul asumat personal de fiecare individ al acceptării unei situaţii de parteneriat, deci a unei situaţii în esenţă contractuale. Renunţăm la o parte din libertăţi sau la exercitarea lor în folosul unei oarecari discipline comunitare care, zice-se, e de natură să ne garanteze alte nivele de satisfacţie, cel mai adesea legate de noţiunile de putere respectiv avuţie. Cu alte cuvinte, ne găsim locul în lume în măsura în care agreăm sau semnăm un contract pe baza căruia certificăm un schimb de valori în avantajul tuturor. Acceptând limitările ne supunem acestora, voluntar sau circumstanţial, fără să negăm necesitatea existenţei acestora, considerându-le ca un dat, ca o caracteristică de bază a umanităţii. Nu cumva tocmai aici e greşeala ? Nu trebuie să uităm că e absolut necesar să privim problema cu simplitate. Ar fi o mare greşeală să ne avântăm în dispute filosofico-antropologice sterile, marginale şi lipsite de finalitate. În consecinţă trebuie să ne referim la baza întregului eşafodaj de idei şi teorii care au populat conştiinţa lumii în ultimii 2000 de ani. Această bază este valoarea. „Acolo unde există drepturi există şi datorii” decreta ex-cathedra, acum mai bine de două secole, Benjamin Constant. Avea perfectă dreptate, considerând faptul că valorile statului ca supremă formă de agregare socială sunt şi trebuie să fie cuantificabile, astfel încât să fie respectat principiul echitabilităţii în ceea ce priveşte schimbul de valori. Economia ne învaţă că valoarea este înainte de orice altceva, un gând. O apreciere, o poziţionare în urma unei judecăţi, în ultimă instanţă o afirmare (sau confirmare) a obţinerii unei satisfacţii, rezultată din satisfacerea unei nevoi. Valoarea este deci caracterizarea cuantificabilă (sau nu) pe care fiecare dintre noi o asociază unui obiect, unui fenomen, unei stări, unei situaţii, unei caracteristici, unei fiinţe vii (şi până nu demult chiar şi unei fiinţe umane). Toate aceste subiecte ale asocierii cu gândul de valoare, care astfel devine un concept, noi le-am denumit, de-a lungul istoriei, bunuri. Un bun fără valoare este un subiect nenatural. O valoare fără bun este un subiect ilogic. Cine se alege cu bunuri fără valoare a luat ţeapă. Cine a acumulat valoare fără bunuri a dat un tun. Dar categoria economică de bunuri este astăzi una foarte largă, mergând de la bunuri de uz cotidian, precum săpunul, pâinea şi hârtia igienică, până la bunuri a căror percepţie valorică este difuză, greu inteligibilă, sau chiar discutabilă în însăşi calitatea sa, de la asigurări CASCO şi servicii de reprezentare până la opere de artă şi alte subiecte ale creaţiei estetice. Necesitatea unei cuantificări adecvate este, deci, o necesitate economică primordială, un liant al activităţii economice şi o condiţie sine-qua-non a existenţei unei ierarhii. Aceasta a dus la apariţia principiului unităţii de valoare, unitate care să poată fi aplicată la orice este apreciabil ca bun social purtător de valoare. Mai mult, a fost nevoie ca fiecare om să recunoască postularea existenţei unităţii de valoare ca astfel să aibă instrumentul de apreciere şi ierarhizare. Adică banul. Acel bun care nu are o valoare în sine, împrumutând valoarea contractului social a cărui existenţă o garantează şi o perpetuează. Deci, să recapitulăm. Toată omenirea are nevoi. Pentru ca să şi le satisfacă, produce şi se foloseşte de bunuri. Bunurile sunt purtătoare de valoare pe care toată lumea o recunoaşte când scoate banii din buzunar. Aşa merg lucrurile. Şi, nota bene, principiul se aplică just în orice sistem şi orânduire socială, în orice timp şi în orice tip de stat. Cum se aplică ? Nu discut. Acesta e apanajul economiei politice, al comparaţiilor modurilor de producţie şi distribuire a produsului social. Dar sunt dispus să discut altceva, infinit mai important, după umila mea părere. Redefinirea valorii. * Unii s-ar putea revolta, zicând că vreau să înlocuiesc singurul concept care e liantul de necontestat al acestei lumi, dar asigur pe toţi că nu este aşa. O redefinire nu este o înlocuire. Ci mai degrabă o schimbare a perspectivei, pe principiul „hai să privim problema dintr-un alt unghi” , o abordare diferită. Cum ar putea fi pusă în scenă o astfel de abordare? Mă gândeam cu interes la definirea termenului de calitate, aşa cum apare el în Encyclopedia Britannica: „o proprietate care se aplică obiectelor considerate separat, în contrast cu relația care se aplică obiectelor luate în perechi, cîte trei, etc.” şi găsesc că e o explicaţie cam săracă şi prea rezumativă. Mai potrivită mi se pare definirea lui A. M. Enătescu (2000): "Calitatea este abilitatea unui ansamblu de caracteristici intrinseci ale unui produs, sistem sau proces de a îndeplini cerințe ale clientului sau ale altor părți interesate." Aş înlocui sintagma de natură economică “ale clientului sau ale altor părți interesate” cu aceea de mai largă cuprindere socială “ale oricui se încadrează în exprimarea unei nevoi specifice”, ceea ce ar putea defini conceptul de calitate prin îndeplinirea parţial subiectivă a gradului de excelenţă. Ajunşi aici, ar trebui să ne aplecăm asupra subiectivităţii interpretării nevoilor, ca o măsură a sincerităţii faţă de noi înşine, dar nu putem face asta fără a recunoaşte o ierarhie a acestor nevoi, ierarhie care la rândul ei nu depinde de sisteme sociale sau economice, ci doar de caracteristicile umane. Care va să zică, e chestie de psihologie… Abraham Maslow (1908-1970) a fost acela a cărui minte a luminat-o Dumnezeu: el a ierarhizat obiectiv nevoile umane, atât de precis, atât de corect, încât modelul se foloseşte şi azi cu mici modificări. Principala lui contribuție în psihologie a fost în problema ierarhizării nevoilor umane. Având o abordare umanistă, Maslow a observat că ființele umane nu sunt împinse sau atrase numai de forțe mecanice, ci şi, sau mai degrabă de stimuli, obiceiuri sau impulsuri instinctive de natură necunoscută. Astfel, el susține că ființele umane sunt motivate de anumite nevoi nesatisfăcute, şi că nevoile situate pe treptele inferioare ale piramidei trebuie satisfăcute înainte de a se putea ajunge la cele superioare. Care piramidă ? Piramida nevoilor a lui Maslow.

Liniste

Azi sunt un pic intoarsa, trista. Am primit o invitatie de la o amica ,pe un site literar. Totul a fost ok pana ……. hm, pana au aparut sacalii. M-am trezit apostrofata, confundata , clonata , cu identitatea furata. Ce poate fi mai urat de atat ?! Confuzia a persistat pana cand mi s-a spus ca mai bine ar fi sa semnez cu un nick. strain de mine si de caracterul meu. Sa va descriu jignirile , nu pot. Ma uitam consternata la monitorul calculatorului, nu puteam reactiona decat la fel de murdar. Linistea fusese ingenunchiata si inlocuita de o furie oarba.De ce sa fiu altcineva? De ce sa semnez cu alt nick.? De ce sa fiu facuta clona sau troll ? De ce sa nu fiu EU ? E cumplit si trist, noi inca mai suferim de boala numita " conspiratie ". Frustrare, confuzie, orgoliu nemasurat, nebunie,lipsa de decenta. DA, DECENTA ! Si esti tentat sa le raspunzi la fel si o faci , nu pentru ca vrei , pentru ca esti obligat. Am plecat cu un gust amar. M-am retras in coltisorul meu , aici,langa cei dragi mie. Mi- am regasit linistea, am regasit bunul simt si decenta de care am nevoie. Imi pusesem in gand sa pun o poza mai trista dar….. nu am gasit . Am numai poze vesele sau romantice. Promit sa nu mai fac greseli ! Le-am intors spatele si am plecat … si bine am facut, nu-mi place la mahala.

Zamolxe şi românii în zilele noastre

Predoslovie.

            Recunosc că e o temă complicată şi teribil de sensibilă, ca o sticluţă cu nitroglicerină care a stat prea mult la soare. Cine ştie, poate că de aceea în demersurile sociologice şi antropologice contemporane vechea credinţă a strămoşilor este oarecum marcată de indiferenţă şi adesea aruncată în derizoriu, provocând frecvent reacţii de spaimă, tăcere în jurul unui subiect tabu sau chiar indiferente şi teatrale întoarceri cu spatele.

            De ce se fereşte toată lumea (cu destule excepţii însă) ca de dracu’ gol să vorbească despre una dintre cele mai curate şi mai reuşite creaţii ale gândirii umane, şi anume sistemul credinţelor şi miturilor zamolxiene ce fiinţau pe tot teritoriul geto-dacic într-o formă deja cristalizată cu cinci secole înainte de Hristos ?

            Oare ne e ruşine de felul în care gândeau şi se exprimau strămoşii ?

            Ori poate unora dintre noi le e frică…

            Ori, stau eu şi mă gândesc, acest sistem sincretic de mituri şi credinţe a cărui însăşi omogenitate este destul de contestată, conţine un anumit grad de periculozitate cu trimitere directă la ordinea socială actuală, deci cu adânci implicaţii în economie, politică şi cultură, asta ca să dau exemplu numai de domeniile cele mai uşor influenţabile şi de o mare sensibilitate la fluctuaţii şi schimbări.

            Adică „singura soluţie, o nouă revoluţie”.

            E straniu, deoarece însuşi sistemul religios geto-dacic a constituit o revoluţie în sine. Pe scurt, i-a făcut pe strămoşii noştri să dobândească acele caracteristici psiho-sociale pe care ni le-au lăsat nouă moştenire şi cu care ne mândrim cel mai mult: dârzenie, cinste, verticalitate, curaj, lipsa de teamă faţă de moarte, firea veselă, deschisă şi primitoare, hărnicie, genialitate, neliniştea creatoare.

            Asta, ca să enumăr doar câteva.

            Aceia dintre noi care au avut şi au în continuare curajul să vorbească despre asta, fie şi în cercurile lor de prieteni sau mai nou pe reţelele de socializare ori în mediul bloggerilor, recunosc cu toţii că actuala situaţie nu e genul care răsare peste noapte ca şi cârdul de ciuperci după ploaie. Dimpotrivă. E un proces îndelungat care, iată, numără de acum aproape un secol şi jumătate.

            Mai rău e că acest proces este ilustrarea unui fapt de o gravitate aparte, specifică. Este semnul unei perpetue crize identitare, o criză alimentată mereu de acel spirit subliniat şi de Emil Cioran, vocaţia eşecului, un spirit indus, străin de neam.

            Cu tot respectul pentru memoria lui Cioran, vocaţia eşecului la români este un fals filosofic ieftin. Istoria abundă de exemple de români de succes, a căror prezenţă în politica, ştiinţele şi artele lumii a însemnat cu mult mai mult decât o simplă menţiune într-un dicţionar enciclopedic.

             Cu toate acestea se cultivă foarte mult ideea de degringoladă morală şi socială şi de haos economic şi politic, datorat tocmai acestei vocaţii. E, cum s-ar zice, o chestiune la modă.

            Atunci, mă gândesc, mi se pare normal ca o acţiune cu toate caracteristicile de vector social, adică purtătoare de direcţie, sens şi consistenţă, să genereze conform unui principiu universal şi oricând aplicabil, o reacţiune cel puţin la fel de consistentă, pe aceeaşi direcţie şi de sens contrar, care să readucă sistemul la o oarecare stare de meta-echilibru, dacă nu cumva vorbim de un echilibru dinamic, care se cere a fi corectat odată cu evoluţia societăţii.

            Reaprinderea unui interes crescând pentru credinţa cea veche este de fapt exact acest gen de reacţiune, care să elimine haosul actual din sistemul românesc de valori, să rezolve această criză identitară şi să ne arate o cale.

            O cale care nu e nouă, dar în decursul procesual al devenirii noastre istorice, spre marele nostru rău, am abandonat-o.

            Tradiţia şi reminiscenţele religioase: românul, homo sacramentalis.

            De ce „omul tainelor” ?

            Aşa cum au subliniat mulţi cercetători, filonul tradiţional al românilor înregistrează zeci de mii de practici mistice, unele păstrate neatinse mii de ani, altele supuse unei permanente emergenţe evolutive, dar care se bucură toate de acea proprietate inalienabilă a cripticului iniţiatic. Oralitatea, centrată în jurul ideii de familie şi de clan, este cea care s-a făcut principala purtătoare a acestei încărcări sacramentale.

            Românul, urmaşul legitim al geto-dacului, a luptat cu îndârjire pentru ca aceste tradiţii să nu dispară. A făcut tot ce i-a stat în putinţă ca să transmită posteriorităţii toate aceste tradiţii, nealterate. Nu a reuşit întotdeauna. Motivul e simplu: însuşi caracterul speciei umane, concret evolutiv, dinamic, epistemic şi supus în permanenţă tendinţelor de agregare. Aşa s-au suprapus peste vechile taine altele noi, au coabitat şi s-au mixat, uneori amestecul determinând o anumită estompare.

            Tradiţia, devenită religioasă în fond dar cu semnificaţii criptice care pe alocuri s-au pierdut şi laică în manifestare s-a cristalizat în ceea ce astăzi, cu un termen pretenţios, am putea numi „folclor”.

            Deci românul, „homo sacramentalis”, se exprimă în sensul perpetuării acestor taine iniţiatice prin folclor. De aici au pornit primele cercetări, de aici au pornit primele tendinţe de reevaluare ale credinţei celei vechi, de aici vrea să renască, precum pasărea Phoenix, amintirea unei glorii nepieritoare, dar temporar uitată, de natură să confere românilor recăpătarea demnităţii naţionale şi în consecinţă acea ordine a valorilor şi ieşire din rătăcirea identitară.

            Asta e o muncă istovitoare, de Sisif, ce depăşeşte durata unei vieţi şi nu o poate face un singur om.

            Primii care au făcut paşi serioşi în această direcţie sunt Petre Ispirescu, Simion Florea Marian şi Tudor Pamfile. Ce minunată pleiadă de nume şi încă atât de relevantă, un muntean, un ardelean şi un moldovean. Nici că se putea mai bine !

            Dar cel care trece primul bariera dincolo de folclor şi caută semnificaţii mai profunde este Nicolae Densuşianu. Monumentala sa Dacie Preistorică aruncă o lumină nouă asupra vieţii şi credinţei strămoşilor. Lui îi datorăm reînnoita emergenţă a numelui lui Zamolxe în conştiinţa naţională şi tot lui îi datorăm prima legătură logică dintre daci, Zamolxe şi Hyperborea.

            La un alt nivel şi cu alte mijloace, munca sa este continuată de Traian Herseni, apoi de Romulus Vulcănescu, Victor Kernbach şi alţii, pentru ca apogeul exegetic să îl reprezinte opera lui Mircea Eliade.

            Odată cu Istoria miturilor şi credinţelor religioase şi De la Zamolxis la Gingis-Han, românii descopereau din ce în ce mai uluiţi ce fantastic de magnifică şi de glorioasă era credinţa cea veche, cât de mult persistase ea în conştiinţa neamului şi cum determinase evoluţia noastră ca naţiune.

            În cele din urmă, cu vădită satisfacţie, românii au început să descopere şi vechile izvoare: Herodot, Strabon, Platon, Dio Cassius, Flavius Josephus, Iordanes, Cassiodor, Tertulian, şi încă alţii, cu menţiuni mai succinte sau mai sărace în informaţii.

            De aceea, era inerent, era legic şi inevitabil, era firesc ca o astfel de evoluţie să-şi găsească făgaşul în marele concert al ideologiei naţionaliste româneşti.

            Scindarea: dacişti şi romanişti.

            Cât de tabu poate fi un subiect pe care, într-un anturaj oarecare, toţi vor să-l discute dar nimeni nu vrea să înceapă discuţia ?

            Răspuns : atât de tabu pe cât vrem noi să fie, adică pe cât curaj avem ca măcar unul dintre noi să rostească primul cuvânt.

            Primul dacist care a avut curajul unei atitudini publice a fost Iosif Constantin Drăgan. Emigrant de succes, cu foarte mulţi bani, şi-a permis ceea ce puţini români şi-ar fi putut permite : finanţarea unui centru de studii istorice (FED). Cu buletinul Noi, tracii şi cu poziţia sa vehement naţionalistă, Drăgan este considerat un pionier al protocronismului românesc, un continuator al lui Densuşianu şi Lovinescu.

            De ce dacist ? Ce poate însemna asta ?

            Hai s-o luăm în ordine. Curentul istoric romanist, cel oficial, este cel care ne spune ceea ce învăţăm la istorie, la şcoală. N-am să stau să despic firul de păr în patru. E doar îndeajuns să subliniez carenţa fundamentală a romanismului, imposibilitatea faptică a dominantei sângelui latin: ar fi însemnat ca un sfert din Imperiu să se mute la noi, fapt profund nereal. Pe de altă parte există dovada inalienabilă a latinităţii noastre:  38 % gene latine (cf. studiului genomului uman întreprins de National Geographic, mai mult decât la orice alt popor latin, cu excepţia celui italian), respectiv 42 % etimoane latine în limbă (mai mult decât în oricare altă limbă latină). Uimitoare această apropiere de valori !

            Nimeni în lumea asta nu ne poate contesta latinitatea. Doar dacă e un tâmpit iremediabil !

            Daciştii, dimpotrivă. Ei zic că latinii au plecat (dar culmea ! ne-au lăsat limba, de care geto-dacii s-au îndrăgostit atât de mult încât au uitat cu totul limba lor maternă ?), geto-dacii au rămas aici, ca stâncile, rezistând valurilor de năvăliri, noi fiind urmaşii lor direcţi. Hm.

            Conform aceluiaşi studiu în patrimoniul nostru genetic genomul dacic are vreo 22% pondere. Dacă luăm în considerare şi alte structuri prezente în nucleotide, am putea ridica cifra la 34-36%, cu tot cu influenţele tracice târzii.

            În 1968 nu se avea cunoştinţă decât de două documente scrise, epigrafii, rămase de la limba cea veche. Astăzi numărul lor a crescut la peste 1500. Suficient ca să eliminăm din DEX  o mulţime de menţiuni de tip „cuvânt de origine necunoscută”, înlocuindu-le cu „cuvânt de origine traco-dacică”. Lucru care ridică ponderea etimoanelor dacice în componenţa lexiconului la c.ca 32-33%.

            Şi aceste cifre sunt uimitor de apropiate, nu ?

            Concluzia: calea ponderată şi raţională este cea de mijloc. Dragi fraţi români, fie dacişti, fie romanişti, nu vă mai certaţi ca chiorii: nu aveţi dreptate nici unii, nici alţii. Sau mai bine zis aveţi dreptate şi unii, şi alţii.

            Însă această dispută, la urma-urmei searbădă şi fără finalitate, a produs un fenomen social fără precedent: renaşterea unei religii.

            Neozalmoxianismul.

            Renaştere sau reconstituire ?

            Încă nu sunt foarte lămurit. Încerc o abordare pornind de la o definiţie sui-generis, aşa cum rezultă ea din mărturiile practicanţilor ei, atâţia câţi s-au declarat.

            Neozalmoxianiştii sau neozamolxianiştii (după părerea mea ambele forme sunt corecte etimologic) clamează nu reconstituirea religiei lui Zamolxe pe baza vechilor documente şi mărturii istorice, ci încercarea de a redescoperi şi  reactualiza tocmai acel filon tradiţional de care făceam vorbire… Invocarea spiritelor strămoşilor, practicarea elementelor de cult caracteristice Dumnezeului unic al dacilor, legătura cu natura şi spiritele ei, etc.

            O primă observaţie : neozalmoxianismul,  la fel ca şi vechea credinţă, pare a fi la primă vedere un sumum sincretic de mituri şi credinţe în parte animiste. Dar ceea ce uimeşte mai mult este că aşa-zisul cult nou are aceleaşi caracteristici care au împiedicat zalmoxianismul să devină o religie de sine-stătătoare. Nu are forme liturgice fixe. Nu are (deocamdată) un cler organizat (deşi se spune că preoţii lui Zamolxe erau organizaţi pe ordine şi trepte de iniţiere). Nu are un proces ritualic al devoţiunii euharistice. Nu are o reţea sistematică de lăcaşe de cult. Şi de fapt nu are mai nimic.

            O a doua observaţie: emergenţa noilor practici zamolxiene se produce parţial printr-o decopertare a tradiţiei creştin ortodoxe, care după umila mea părere este o greşeală. Noi, românii moderni, am ajuns la o conştiinţă naţională şi la binecuvântarea unei patrii cu aceeaşi limbă peste tot şi (sau mai ales) datorită devotamentului oamenilor Bisericii Ortodoxe Române: patriarhi, mitropoliţi, episcopi, preoţi, ierodiaconi, diaconi, monahi şi monahii, aşa cum se spune la liturghie. Ei nu sunt străini. Sunt ai noştri, dintre noi, cu noi. Au luptat şi au sângerat cu noi, în revolte, în războaie, în ocupaţiile opresive, nu arareori dobândind cununa muceniciei…

            …ceea ce are darul de a pune pe românul de rând într-o mare dilemă  De ce?

            Pentru că din dorinţa de a face bine, acest cult şi-a însuşit un comportament exclusivist. Pur şi simplu, e anormal ! Nu poţi cere românului să îşi descopere acel cufăr cu minuni lăsat moştenire de străbuni, îngropat adânc în cugetul său şi în inima sa, impunându-i să renunţe peste noapte la o credinţă veche de 18 secole cel puţin şi care i-a salvat fiinţa naţională de multe ori în istorie ! Iată de ce românul de rând, în loc să se aplece asupra acestui fenomen printr-o dezbatere pertinentă şi la obiect, preferă să privească aceste strădanii cu indiferenţă sau în cel mai bun caz cu amuzament (… şi să nu uităm că românul este tolerant; în orice altă ţară o astfel de mişcare ar fi fost scoasă în stradă şi bătută cu pietre !).

            Nuanţe şi culori.

            Neozalmoxianismul nefiind sistemic şi nici revendicativ, există numeroase manifestări care îşi proclamă filiaţia zamolxiană. De aceea prefer să îl tratez mai degrabă ca pe un fenomen cultural decât ca pe o religie în sine. Şi cred că acesta ar fi cea mai pertinentă abordare.

            Cu toate acestea trebuie să fac o trecere în revistă a celor mai importante curente, de la cele mai moderate până la cele mai radicale pentru a şti cum ne poziţionăm.

            La capătul cel mai moderat regăsim curentul filosofic neoromânesc, o iterare şi o expandare a principiilor filosofice şi sociale exprimate de Lucian Blaga, Vasile Conta, Dimitrie Gusti şi alţii.

            Urmează protocronismul românesc contemporan, menţinut viu ani în şir de Iosif Constantin Drăgan, Neagu Djuvara, Romulus Vulcănescu şi mulţi alţii.

            Mai la „centru” se află dacoromănismul, o mişcare foarte diversificată, cu multe ramuri, studii interdisciplinare, proiecte de cercetare, dar şi manifestări cultice moderate, o mişcare cu numeroşi aderenţi şi o mare popularitate şi cu multiple ecouri în diaspora, unde regăsim pe George Stroe, Octavian Sărbătoare, Dan Bârhoată, preot Dr. Nicolae Feier şi mulţi alţii. O remarcă surprinzătoare: mulţi membri revendicaţi sau nu de mişcare sunt militari în rezervă, preoţi creştin ortodocşi sau greco-catolici. Este de departe mişcarea cea mai respectată şi mai serioasă, la care mă revendic eu însumi, nu numai pentru că aşa simt în sufletul meu de român, ci şi pentru că eu consider că e singura care are şansa de a fi o voce răsunătoare în peisajul cultural românesc contemporan.

            Merită menţionat ca un adevărat fenomen social un oarecare dacism popular, de factură comunicativă, fără teoretizări, fără pretenţii, fără impact social, dar care a deschis drumul cunoaşterii largi de către românimea de pretutindeni a problematicii în discuţie: cărţile lui Pavel Coruţ. Provenit din zona serviciilor de informaţii, patriot indubitabil şi pătimaş, român până în străfundul sufletului, Coruţ are meritul de a fi abordat cu mult curaj teme foarte spinoase când nimeni nu avea curajul să discute public despre ele…

            În zona radicalismului dacoromân se află mişcarea Noi nu suntem urmaşii Romei a lui Napoleon Săvescu, care dincolo de meritele sale incontestabile în planul cercetării istorice se dedă adesea la excese dăunătoare imaginii publice a cultului, cum ar fi propaganda legată de declararea naţionalităţii geto-dace la recensământ, un exces care a produs în minţile românilor confuzie şi tulburare, deşi sunt absolut convins că nu acesta a fost scopul urmărit. Ca să zic aşa, e o parabolă asupra responsabilităţii declaraţiilor făcute de un personaj important al lumii româneşti cultural-ştiinţifice, făcute în calitate de persoană publică.

            Urmează o puzderie de curente iniţiatice care se revendică la rândul lor de la zestrea strămoşească. Întâmplător sau nu, multe dintre ele produc apropieri mai mult sau mai puţin evidente de practicile orientale, cu precădere cele din India şi Tibet, punând accent pe iluminare, ascensiune, trecerea către un nivel superior al conştiinţei.

            În sfârşit, la capătul din dreapta extremă a spectrului se află mişcările sataniste de revendicare zamolxiană, care pornesc de la teza identificării lui Zamolxe cu Lucifer, categorie de manifestări speculative, care de fapt nu au nimic de a face cu serenitatea şi înţelepciunea moşilor, cu tradiţiile adevărate şi sănătoase ale poporului nostru. Dar, chiar dacă este un aspect marginal al problematicii în cauză, nu trebuie tratat cu indiferenţă. Proliferarea unu asemenea gen de cultism înseamnă începutul sfârşitului. Şi nu vrem asta, nu-i aşa ?

            De ce tace Biserica ?

            Biserica Ortodoxă Română, în calitatea sa de organizaţie religioasă creştină, autocefală (adică având propriul specific ritualic, propriul patriarh, propriul sistem de organizare şi integrare în viaţa publică), este, în mod absolut meritat, însăşi oglinda conştiinţei neamului românesc.

            Poporul român acordă în toate sondajele locul 1 în topul încrederii în instituţii Bisericii Ortodoxe Române. Mai e nevoie să spun de ce ? Nu cred. Faptele vorbesc de la sine. Cine cunoaşte măcar o brumă de istorie şi nu a trecut prin şcoală ca gâsca prin apă mă va înţelege.

            Eu însumi, ca încă alte milioane de români, creştin ortodox practicant, recunosc primatul Bisericii noastre naţionale în edificarea conştiinţei de neam. Şi când spun asta, îmi alunecă gândul de unele manifestări ale fariseilor moderni care se găsesc în postura de acuzatori, aruncând în spatele Bisericii învinuiri nemeritate.

            Lor mă adresez când spun : veniţi şi căutaţi-i pe preoţii parohiilor săteşti, acolo unde conştiinţa naţională este (încă !) formidabil de vie: îi veţi auzi vorbind, cu voce tunătoare şi cu lacrimi în ochi despre mândria şi devotamentul strămoşilor, despre gloria lor şi exemplul pe care noi trebuie să-l urmăm !

            Dar…

            De ce tace Biserica ?

            Biserica tace în primul rând pentru că nu are ce spune. Neozalmoxianismul nu face misionariat şi nici prozelitism, nu neagă rolul creştinismului în devenirea noastră ca popor şi naţiune, nu se comportă agresiv şi nici nu are tendinţa altor culte de resegmentare a distribuţiei credinţelor religioase în România.

            Pe de altă parte, poziţia oficială a Bisericii Ortodoxe Române (identică din punct de vedere strict teologic cu a Bisericii Greco-Catolice şi a Bisericii Române Unite) nu poate fi decât una: erezie. Şi de fapt, dacă e să o luăm aşa, orice manifestare populară, de la Paştele Blajinilor şi până la Nedeie şi Paparude sau Căluşari, poate constitui, la rigoare, un motiv de anatemă. Dar dacă ar face aşa, s-ar umple peste noapte de ridicol şi încrederea în Biserica Naţională în rândurile populaţiei ar scădea drastic !

            Aşa e: românul e foarte tradiţionalist şi îndârjit când e vorba de schimbări care i-ar pune în primejdie fiinţa neamului. Cea mai mică încercare de a stârpi aceste obiceiuri în numele unei religii curate şi fără imixtiuni ar declanşa un „război rece” social crunt şi cu urmări incalculabile. Biserica noastră ştie foarte bine lucrul acesta.

            Aşadar Biserica tace şi din cauza faptului că o astfel de poziţie, de altminteri întru totul justificată, ar fi profund contraproductivă, punând în grav pericol misionariatul creştin şi obligând BOR să renunţe la titulatura de biserică naţională .

            Mai mult, dacă BOR încearcă să îndepărteze românii de neozalmoxianism, tinde să-i arunce în braţele sectarismului neo-protestant, ale cărui strădanii prozelitiste sunt bine-cunoscute.

            Dar Biserica tace dintr-un motiv mult mai serios, mai profund, mai adânc în semnificaţii decât am fi putut-o crede vreodată.

            Biserica Ortodoxă Română este moştenitoarea legitimă a zalmoxianismului, ortodoxia românească însăşi fiind un produs sincretic de mituri şi credinţe, centrate în jurul practicilor de cult creştine şi prin aceasta având un specific aparte, care o deosebeşte radical de toate celelalte Biserici creştine, de orice nuanţă ar fi ele.

            Biserica Ortodoxă Română este custodele tainelor neamului, păstrătoarea secretă a esenţei zalmoxianismului, de la care se revendică tacit, care a fost mereu „ultima tranşee” de rezistenţă a românismului şi care şi-a câştigat în instanţa istoriei noastre multimilenare acest drept.

            Biserica Ortodoxă Română tace pentru că poziţia ei este foarte delicată: între ciocanul conştiinţei de neam şi nicovala rigorilor sinoadelor ecumenice, care au trebuit să determine o alegere între universalism şi sectarism, BOR tace şi aşteaptă. Pentru Biserică, orice pas greşit acum înseamnă un dezastru naţional mâine.

            Dar o astfel de tăcere nu poate dura la infinit. Adoptarea creştinismului la noi s-a făcut (şi nici nu se putea altfel) cu acordul şi sprijinul clerului zamolxian, iar în suficient de multe cazuri chiar cu reconvertirea acestuia. E adevărul curat: primii preoţi creştini au fost preoţii lui Zamolxe. Va sosi curând timpul ca BOR să recunoască oficial acest lucru. Şi abia atunci o atitudine demnă şi curajoasă, de slujire a adevărului, va conferi Bisericii noaste o aură magică de putere şi virtute deasupra oricăror aşteptări.

            Ca o concluzie la acest capitol, ar trebui să spunem că împotriva oricăror aşteptări BOR ar trebui să sprijine resurecţia neozalmoxianistă pentru a demonstra sieşi şi poporului român că îşi merită ridicarea la statutul de Biserică a conştiinţei naţionale păstrând în acest context nealterat mesajul creştin pur şi adevărat, adoraţia christică, aici, la noi, în singurul loc de pe pământ unde a fost primită cu bucurie în suflete, şi lumină în inimi.

            Otpustul: ce va fi mâine ?

            Viitorul e nesigur fiind în continuă mişcare şi transformare, nimic nu e scris în stele, prezentul fiind cel care îl determină.

            Un scenariu ar fi acesta: neozalmoxianismul capătă consistenţa unei religii de sine stătătoare, totul se dovedeşte a fi adevărat, întreaga civilizaţie europeană îşi are sorgintea aici, religia lui Zamolxe devine religie de stat, adevărul este imposibil de suportat de către mai-marii lumii, ne confruntăm cu un război mondial anti-românesc şi dispărem din istorie.

            Sau…

            Neozalmoxianismul este integrat în sistemul de valori românesc, sprijinit de BOR, de clasa politică renovată şi de noua intelectualitate, românii trec printr-o revoluţie spirituală care îi aşează (recunoscut) în rândul celor mai glorioase civilizaţii ale Terrei. Românii ascend la o nouă treaptă de spiritualitate şi contribuţia lor la evoluţia umanităţii este unanim recunoscută.

            Ce va fi mâine ?

            Este în puterea noastră, este voinţa noastră.

            NOI ALEGEM.

NU exploatării prin fracţionare hidraulică a gazelor de şist

Urmăriţi aici cum poţi să dai foc apei de la robinet...
aici
Da, e o problemă care ne priveşte pe toţi. Eu unul am luat-o ca pe un afront personal. Sunt convins din acest punct de vedere că autorităţile noastre M-AU AGRESAT, mi-au pus în primejdie viaţa şi modul de trai. Şi familiei mele de asemenea.

Am trei copii care la rândul lor vor avea urmaşi. În nici un caz nu vreau să-i văd umblând din spital în spital, aşteptându-şi sfârşitul, plini de amărăciune şi suferinţă. NIMENI nu merită o asemenea soartă.

La început, recunosc că nu am dat problemei o atenţie prea mare. Apoi curiozitatea a învins.
Şi s-au deschis porţile iadului...

Fracţionarea hidraulică a şisturilor purtătoare de hidrocarburi implică dizolvarea sau emulsifierea în apa de extracţie a unui număr de 596 de substanţe, TOATE extrem de nocive. Odată ajunse în pânza de apă freatică fie că este de suprafaţă sau bentonică, ele produc asupra mediului în totalitatea sa O OTRĂVIRE ÎN MASĂ, un genocid la propriu !

La noi e Chevron Industries.
La americani au fost Chevron, Cabot Oil şi încă vreo şapte. Toate firmele au premeditat ascunderea reţetei apei de extracţie faţă de publicul larg. Toate firmele au încasat fără să crâcnească amenzi fabuloase (de zeci de milioane de dolari) şi au continuat exploatarea, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Toate petiţiile comunităţilor au rămas fără răspuns.

Motivul ? Anularea efectului legii mediului, promovată de administraţia Reagan, prin efectul legii anti terorism a administraţiei Bush... care a considerat că "trebuie să pună la adăpost SUA de terorismul economic al statelor petroliere arabe" (!!!). Cine a fost promotorul ? Dick Cheney, vicepreşedinte în administraţia Bush, fost secretar al apărării, iar înainte preşedintele CA al companiei Halliburton Industries (care deţine numai în Nebraska 60000 de forări prin fracţionare hidraulică), care fără nici un fel de ruşine a pus violent pumnul în gură Agenţiei Nord-Americane pentru Protecţia Mediului, printr-un simplu act executoriu lăsând Agenţia fără obiectul de activitate şi concediind 3000 de reputaţi specialişti care aveau mari îndoieli în ceea ce priveşte siguranţa metodei de exploatare, în felul acesta eliminând (în schimbul unor comisioane colosale) riscul ca Agenţia să nu dea aviz de funcţionare companiilor...

De ce ?

Principalul motiv este cocktailul de substanţe ( în cazul lui Cevron, 596 ), toate toxice, multe dintre ele puternic carcinogene, mutagene şi biocide.
Iată câteva.
(Să specificăm că agenţii de mediu din State au trebuit să... FURE probele pe care firmele refuzau să le pună la dispoziţie).

Alfa-metil-etil-izopropil-benzen (cel puţin trei forme de carcinom).
Benzen (cancer de piele, cancer ganglionar).
Toluen (puternic mutagen, 5 forme de cancer).
Xilen (carcinogen, mutagen, cancer encefalian).
Izopropanol (toxic, afectează sistemul nervos central).
Etilen-glicol (malformant, provoacă grave dereglări caşectice, inclusiv naussea cronică).
Eterul monobutilic al etilen-glicolului (2-butoxi-etanol) (toxic letal, neuro-paralitic).
Hidroxid de sodiu (sodă caustică ! - biocid puternic).
Metanol (toxic letal).
Fracţiuni petroliere grele emulsifiate, adică motorină (carcinogen, toxic letal, afectează iremediabil tractul digestiv).
Naftalină (puternic carcinogenă, extrem de volatilă).
2,2-Dietanol-amină (toxic al aparatului digestiv).
Etil-benzen (carcinogen).
Formaldehidă. (toxic, neuro-inhibitor, volatilă).
Acid sulfuric (puternic biocid, reactiv violent).
2,4,6-Triclor-hexan (clorură de benzen, toxic letal, carcinogen, cel puţin patru forme de cancer).
Cumen (toxic letal).
Etil-mercaptan-uree (carcinogen, extrem de volatil).
Acid nitrilo-acetic (toxic letal).
Fenol (toxic letal, biocid).
Dimetil-formaldehidă (carcinogenă, volatilă, toxic letal, biocid).
Di-2-etil-fenil-ftalat (un ester emulsifiant, şase tipuri de cancer, toxic letal, mutagen, biocid puternic, surfactant - intră în componenţa detergenţilor industriali puternici).
Acril-amidă (surfactant, toxic, mutagen).
Acid fluorhidric (puternic reactiv, biocid, letal).
Anhidridă ftalică (toxic, intense tulburări metabolice, stare caşectică).
Acetaldehidă (carcinogenă, asociată de obicei hepatitelor cronice şi cancerelor de pancreas).
Acetofenonă (tulburări metabolice severe, pierderea vederii).
Oxi-etilenă şi Oxi-propilenă (aldehidele anhidre ale etilen respectiv propilen-glicolului, puternic carcinogene).
Amestec de săruri de cupru (pentru a produce prin reacţie de adâncime cupru reactiv, atomic - toxic letal şi biocid).
Para-xilen (carcinogen, mutagen).
... şi cireaşa de pe tort, săruri de plumb (produc saturnism).

În afară de acestea mai avem încă un număr de 560 - 620 de substanţe organice complexe ( depinde de firmă ! ) majoritatea cu nume aproape imposibil de pronunţat, stranii, toate toxice şi extrem de virulente...

Nu ştiu ce gândiţi voi, fraţii mei români, dar eu unul nu vreau aşa ceva

Vă rog, pentru ca noi să mai putem avea un viitor, să semnaţi petiţia online şi să urmăriţi cu mare atenţie în mass-media evoluţia problemei.
Aici

La noi, la Bârlad, a început.
http://www.realitatea.net/revolutia-de-la-barlad-mii-de-oameni-in-strada-impotriva-exploatarii-gazelor-de-sist_925659.htmlhttp://www.realitatea.net/revolutia-de-la-barlad-mii-de-oameni-in-strada-impotriva-exploatarii-gazelor-de-sist_925659.html
http://www.b-o.ro/Evenimente-800-Realitatea_TV_-_5_000_de_oameni_in_strada.htmlhttp://www.b-o.ro/Emisiuni-813-Antena_3_-Sinteza zilei, 28 Martie 2012
Şi ca să fiu clar, mă supără la extrem că oraşul meu, comunitatea mea, nu a fost chemat (ă) la consultări, cu atât mai mult cu cât ne afectează iremediabil viitorul.

Fiţi de asemenea pregătiţi dacă este cazul să răspundeţi pozitiv la o chemare la referendum. E o problemă care priveşte toată România, acum, după ce guvernul a extins acordul cu Chevron Industries la zonele Costineşti, Adamclisi şi Vama Veche.

Vă mulţumesc din inimă. Haideţi să salvăm ce se mai poate !